Fiecare avem un loc în care ne simțim cel mai bine: liberi, împliniți, liniștiți... Unde pacea ne indundă sufletul și suntem într-adevăr fericiți. Colțul meu de rai e curtea bunicilor de la Ghirdoveni. Curtea în care am crescut și unde-am stat toată copilăria mea. Sunt îndrăgostită de fiecare fir de iarbă, de fiecare pietricică, de toate lucrurile și ființele care-și găsesc locul aici... Amintirile care-mi inundă mintea ori de câte ori intru pe poartă sunt minunate și amare în același timp. Minunate pentru că-mi dau seama că am fost un copil norocos, un copil din acela care are libertatea să învețe singur, să descopere, să fie fericit! Amare pentru că-mi dau seama că cea mai strălucitoare lumină din curtea asta s-a stins...
Femeia alături de care am făcut primii mei pași, alături de care am râs, am plâns, de la care-am mâncat cele mai bune prăjituri și cea mai bună mâncare, care m-a învățat să fiu om și m-a format așa cum sunt acum, a dispărut... într-o clipă, așa cum se usucă o picătură de apă. Sufletul mi-e amar că nu i-am spus atâtea lucruri pe care mi-aș fi dorit să i le spun. Mamaia mea, căci despre ea e vorba, era o femeie sprintenă, cu o privire ageră care te urmărea pretutindeni. Nu stătea locului o clipă. Am iubit-o și o voi iubi întotdeauna pentru bunătatea ei și pentru că a știut întotdeauna să mă facă să fiu fericită. Îmi amintesc că nu-i plăceau deloc pisicile, dar pentru mine a acceptat să păstrăm un pisoi și ”familia” s-a mărit în fiecare an. După un timp, cu mintea de copil, am crezut că începuse să le îndrăgească și ea, dar acum îmi dau seama că, de fapt, mulțumirea ei era să mă vadă pe mine zâmbind.
Renunțam la orice să stau la ea, să dorm cu ea, să-i simt mângâierea în fiecare seară. Să-i aud vocea. Ce n-aș da să o mai aud o dată... Să îmi mai poată spune, așa, cu sufletul plin de bucurie, cât de mult mă iubește. Cuvintele alea mă făceau să zbor, erau încărcate cu o emoție molipsitoare. Se spune că bunicii își privesc nepoții ca pe proprii copii. Pot confirma că am simțit lucrul ăsta. Eu am două mame.
Au trecut șase ani, dar imaginea ei e aceeași în mintea mea. N-am să-i uit niciodată privirea, vocea, mirosul, părul mătăsos, iubirea... N-am să mă mai simt vreodată atât de ocrotită cum mă simțeam alături de ea. N-o să mai am parte de o mângâiere ca a ei. Mamaie a fost îngerul meu păzitor pe Pământ și știu că mă păzește în continuare, chiar dacă nu o mai văd... Este și va fi mereu în sufletul meu, suflet în care am să port veșnic regretul că n-am stat cu ea atât cât ar fi trebuit, că nu am fost acolo, să o țin de mână, când a plecat.
Din fiecare lucru care ni se întâmplă, fie el bun sau rău, învățăm câte ceva. Eu am pierdut-o pe ea, dar am învățat că adevărata iubire nu ți-o poate lua nimeni și că am fost norocoasă să am lângă mine cel mai bun om de pe Pământ!
