Adevărat... prieten

E o curte mică, plină de buruieni. O casă care stă să pice face umbră peticului de pământ înconjurat de uluci prinse unele de altele cu sârmă. Lângă poartă își apleacă ramurile un vișin bătrân. Ușa de la casă e deschisă, geamurile-s sparte...

O curte părăsită în care-a stat până acum doi ani nea Ionel, un bărbat la vreo 65 de ani, care-avea patima alcoolului. Soția-i murise și, rămas singur, omul nu s-a mai îngrijit de casă și de curte. Mânca rar și bea mult. Nu-l găseai niciodată treaz, să poți sta de vorbă cu el. Cu toate astea, nu l-am putut condamna niciodată pe omul ăsta... Îl salutam ori de câte ori îl întâlneam pe uliță. Mulți oameni îl ocoleau, spunând că-i nespălat, bețiv, că are cine știe ce boală. Se foloseau de el când aveau de lucru la câmp sau prin curte. Și-apoi îl uitau. O vecină-i mai ducea când și când de mâncare. În rest, mânca pâine goală.

Vă întrebați de ce am respectat un asemenea om? E simplu. Indiferent că nu mai judeca limpede, că umbla de colo colo fără rost, nea Ionel avea o inimă mare. Iubea animalele. Avusese mereu câteva pisici și-un câine, care-l iubeau și de care, așa sărac cum era, avea grijă și nu le lăsa niciodată fără o coajă de pâine. L-am văzut de câteva ori când venea de la alimentară cu pâine și o dădea pe toată lor. Câinele, care, ori de câte ori nea Ionel nu se întorcea acasă, ieșea din curte și mergea să-l caute. Când îl găsea, căzut pe lângă vreun gard, se oprea și se culca lângă el. Aștepta să se trezească și porneau amândoi spre casă. L-am văzut odată pe bărbat luând cățelul în brațe și spunându-i cu voce tare: ”Mă, prostule! Prostule!”. Atunci se simțea bucuria în glasul lui, când avea animalele aproape.

După ce-a murit nea Ionel, sora lui a plecat în grabă și nu i-a păsat de curte sau de animale. A lăsat poarta deschisă și le-a spus vecinilor să lase câinele să plece. Pisicile-au murit curând după nea Ionel. Cățelul ieșea când și când din curte, dar intra la loc, nu voia să plece. Niște vecini îi dădeau de mâncare, că le era milă de el...

Și totuși, curtea e părăsită? Nu, nu e! Ursu (așa l-au botezat vecinii) e tot acolo. N-a vrut să plece. A rămas în locul în care a crescut și stă, mândru, la umbra vișinului, așteptându-l parcă pe nea Ionel. Îi dau și eu de mâncare. Se ridică imediat în picioare și dă din coadă, privindu-mă fix în ochi. S-a obișnuit cu mine și parcă știe că trebuie să mă duc la el.

Ursu ne dovedește că și animalele gândesc, că știu și simt că sunt iubite și vor să-și arate recunoștința. De ce n-a plecat până acum? Au trecut doi ani. Poate să iasă oricând, să fugă, să caute altă familie... N-o face. Își păzește cu mândrie curtea și se bucură ori de câte ori cineva își aduce aminte de el.

Bucuria vieții poate veni de oriunde, din orice lucru mărunt! Avem ceva de învățat la fiecare pas... Trebuie doar să ne facem timp să ascultăm, să privim, să învățăm!