Am întâlnit un om frumos!

     Azi am avut șansa și onoarea să stau de vorbă cu Mircea Rădulescu, o legendă a fotbalului românesc, jucător la Sportul Studențesc, antrenor al echipei naționale de fotbal a României, selecționer în Siria, Algeria și Egipt, profesor universitar și director al Școlii Federale de Antrenori de fotbal, în prezent, fondator al Academiei de fotbal Mircea Rădulescu din Voluntari. Un om minunat, a cărui poveste de viață, cu suișuri și coborâșuri, am ascultat-o și alături de care nu știu când au trecut aproape două ore. Un om cu darul povestirii, care te face să te implici în trăirile sale și să-i simți emoțiile pe care amintirile trecute i le stârnesc. Un om de la care am primit un sfat pe care mai nimeni nu-l aplică în ziua de astăzi: ”Oricât de mare ai ajunge în viață, să nu te gândești niciodată că ești prea important.” Un om care a recunoscut că norocul și lucrurile bune au fost de partea lui, dar care nu a lăsat niciodată aceste lucruri să-i schimbe caracterul. Un om deschis, care a povestit cu zâmbetul pe buze, fără rezerve, întâmplări din propria-i viață și care ne transmite tuturor un mesaj important: ”Fiecare trebuie să aibă un țel, o filosofie de viață..”. Noi trebuie să luptăm pentru țelul nostru, doar așa putem fi fericiți. Un om care are mândria de a fi contribuit la dezvoltarea ”Generației de Aur” a fotbalului românesc și a cărui semnătură stă pe certificatele de antrenor ale unor nume precum Gheorghe Hagi și Laurențiu Reghecampf. Un om alături de care mi-am spus odată în plus că nu regret alegerea de a deveni jurnalist. Sunt atât de multe lucruri neștiute în jurul nostru, că nu există timp să le aflăm pe toate. Dar, atât cât pot eu, aș vrea să dăruiesc aceste ”povești” oamenilor. Așa cum a spus domnul Rădulescu: ”În viață nu vei obosi niciodată dacă vei face ceea ce-ți place.” 

România nepăsării

Azi-noapte n-am avut somn și, din întâmplare, am ajuns să mă uit la o înregistrare a emisiunii În premieră cu Carmen Avram: „Lungul drum spre casă”. Nu știu nici acum dacă-mi pare bine sau rău că m-am oprit din butonat. Reportajul a cuprins, printre altele, situația din vremea comunistă a copiilor internați la Spitalul de Copii Neuropsihici de la Siret sau, mai bine spus, „lagărul de copii” de la Siret. 

În acest spital al statului, menit să ofere condiții potrivite de trai pentru niște copii cu handicap psihic, irecuperabili, se derula o exterminare în masă a acestora. Înregistrările de-atunci surprind copii anemici, rupți de lume, care se clatină în față și-n spate, agonizând pe paturile murdare, legați de mâini și de picioare cu zdrențe. Copii murdari, înfometați și triști, care învățaseră să trăiască cu teamă - teama de a nu fi violați și bătuți de ceilalți. Copii în ochii cărora nu se mai citea nimic, care trăiau pe altă lume, muți, pierduți... Copii a căror boală era, parcă, o rușine pentru țară și pe care țara-i lăsa să se prăpădească în chinuri groaznice, în condiții infecte, în mizerie. Trist era că printre acești copii fără șanse de recuperare erau aduși și orfani sau copii abandonați, care înțelegeau și conștientizau tot ce se petrecea în jurul lor.

După venirea unor voluntari americani și demonstrația de curaj a unui copil lucid captiv la Siret - care a povestit tot ce se petrecea în spatele geamurilor ferecate cu gratii de fier și care a fost adoptat, împreuna cu frații săi de un psiholog american - spitalul a fost închis, iar copiii au fost mutați într-o altă clădire. 

La 23 de ani de la revoluție, apar încă imagini cu copii abandonați care sunt legați de paturi și nu sunt îngrijiți corespunzător. Motivul invocat este, mai mereu, lipsa personalului menit să se ocupe de acești copii - o singură infirmieră are în grijă 20 de suflete. Îmbucurător este că nu mai sunt captivi, că au acea minimă libertate de a se plimba pe-afară, de a vedea și alte lucruri în afară de pereții orfelinatelor. Și totuși, slabe sunt șansele ca acești copii să se integreze în societate. Lipsa personalului atrage după sine și puțin timp acordat fiecărui copil în parte, educației lui, afecțiunii și atenției de care are nevoie încă de mic. Copiii se fac mari și ajung să fie plimbați dintr-un centru pentru persoane cu dizabilități în altul. Deși problemele și lipsurile sunt cunoscute, nimeni nu face nimic pentru rezolvarea lor. 

Am plâns la fiecare cadru surprins în acea închisoare a morții de la Siret și parcă nu-mi venea să cred că pot exista asemenea nenorociri și că, în doze infinit mai mici, se perpetuează în secolul XXI, în țara mea. România e ocupată cu milioane de scandaluri false, care atrag atenția de la lucrurile cu adevărat importante și care îi acoperă pe cei care conduc țara după bunul plac, nu în interesul cetățenilor. Așa ajungi să urăști, chiar dacă nu vrei să simți ura, niște oameni care au puterea să facă ceva, dar nu fac. Se culcă liniștiți, cu mintea limpede, fără nicio remușcare. Cum să nu-i urăști? Ajungi să te urăști și pe tine, fiindcă, deși ai vrea din toată inima, nu ai cum să ajuți... 

Ce bine-ar fi dacă, în loc să ne ascundem imperfecțiunile, am încerca să creăm perfecțiune.

Foto: http://www.ggbcf.org

O scrisoare, altfel

Pisicuțele mele,

Vă scriu acum, când mă gândesc la voi cu toată mintea, când mi-e tare dor de voi, să vă strâng în brațe și să vă simt căldura. Vreau să știți cât de fericită sunt când veniți să mă întâmpinați la poartă ori de câte ori simțiți că vin la voi... Cei care n-au avut vreodată o mâță sau un animăluț nu vor înțelege ce înseamnă această plăcere sufletească. Inima mi-e plină de iubire pentru voi, căci voi știți să-mi arătați dragostea voastră zi de zi, neîncetat, prin orice gest și prin fiecare privire. Iubesc momentele în care sunt doar eu cu voi și vă culcușiți cu grijă lângă mine, încălzindu-mi inima și corpul cu blănița voastră pufoasă și aducându-mi liniștea cu torsul vostru molipsitor. 

Ați crescut sub ochii mei și-mi sunteți copii. Copiii mei mustăcioși și deștepți. Mă uimiți în fiecare zi cu deșteptăciunea voastră; cum țineți voi minte toate locurile din casă, cum știți că mâncarea stă în mașinăria aia mare și albă numită frigider și v-așezați tacticos în fața ei, cerșind. Sunteți atât de amuzante când faceți asta! 

E atât de greu când trebuie să plec de lângă voi. Mi se rupe sufletul când vă las în urmă și ies pe poartă, mă urc în mașină și plec... Voi rămâneți, credincioase, în curtea copilăriei mele, de unde n-aș fi plecat nicicând, dar sunt nevoită să o fac. Mă așteptați acolo, cu aceeași bucurie și cu aceleași lucruri minunate, pe care mi le oferiți fără ezitare.

Vă iubesc și-mi pare rău că nu pot să fiu tot timpul lângă voi...

...Câtă fericire îți pot oferi niște suflete curate, nevinovate; o fericire pe care oamenii nu ți-o pot oferi, oricât ar încerca; o altfel de fericire.

...Pentru Negri, Stamate, Lungu, Titel, Bubu (Florică), Albert și Păpușa, care încă sunt lângă mine.

...Pentru Missa, Motzoka, Kitty, Freddy, Tessa, Toby, Gălbeoru, Aurică, Blonda, Furnica, Negruțu și Sița, care nu mai sunt aici, dar vor rămâne mereu în sufletul meu :)

Față în față cu Cecelia Ahern

”Merg să o văd!” Asta a fost reacția mea când o prietenă bună mi-a dat vestea că vine în România pentru a-și promova noul roman, ,,O sută de nume”. Era cât pe ce să ratez șansa de a o întâlni, dar am reușit! Cecelia Ahern, autoarea bestsellerului mondial ”P.S. Te iubesc” și a altor romane de succes, a venit azi în sala de lectură a Facultății de Litere, la o întâlnire cu studenții Universității București. 

Jurnalist de profesie, Cecelia a scris de mică poezii, povești, a ținut un jurnal, dar nu s-a gândit că va ajunge la 21 de ani să fie cunoscută în toată lumea cu primul ei roman: ”P.S. Te iubesc”. 

Așa cum mi-am imaginat, citindu-i toate cărțile, Cecelia e o femeie plină de viață, veselă, care emană energie pozitivă. Ne-a vorbit despre „sursa” ei principală de inspirație - sufletul - și ne-a spus că, din punctul ei de vedere, pentru a deveni un bun scriitor și pentru a fi mândru de munca ta, trebuie să scrii din inimă și să-ți regăsești propria persoană, sub diferite forme, în paginile cărții. Așa a făcut ea. Veselia ei, spiritul tânăr și optimismul se regăsesc în fiecare poveste pe care a împărtășit-o cu noi. 

M-am simțit mai apropiată de ea când l-a menționat printre autorii ei preferați pe Mitch Albom, cel al cărui roman „Încă o zi...” este cartea mea de suflet. 

Mândria faptului că avem gusturi comune m-a făcut să zâmbesc. Ochii ei albaștri și fața de copil, mi-au oferit o după-amiază frumoasă, în care mi s-a împlinit un vis. E minunat să cunoști oameni frumoși, ale căror povești te-au emoționat până la lacrimi sau te-a făcut să zâmbești! Cecelia Ahern este una dintre aceste persoane, care nu-ți înșală așteptările, ci se dovedește a fi exact așa cum ți-o imaginai. Este exemplul pur de plăcere și devotament ale unui individ pentru munca sa. Recomand cu căldură romanele ei și abia aștept să-l citesc pe cel mai recent :) 

Îți mulțumesc, Arina, pentru că ți-ai adus aminte cât de mult îmi place Cecelia Ahern!