Azi-noapte n-am avut somn și, din întâmplare, am ajuns să mă uit la o înregistrare a emisiunii În premieră cu Carmen Avram: „Lungul drum spre casă”. Nu știu nici acum dacă-mi pare bine sau rău că m-am oprit din butonat. Reportajul a cuprins, printre altele, situația din vremea comunistă a copiilor internați la Spitalul de Copii Neuropsihici de la Siret sau, mai bine spus, „lagărul de copii” de la Siret.
În acest spital al statului, menit să ofere condiții potrivite de trai pentru niște copii cu handicap psihic, irecuperabili, se derula o exterminare în masă a acestora. Înregistrările de-atunci surprind copii anemici, rupți de lume, care se clatină în față și-n spate, agonizând pe paturile murdare, legați de mâini și de picioare cu zdrențe. Copii murdari, înfometați și triști, care învățaseră să trăiască cu teamă - teama de a nu fi violați și bătuți de ceilalți. Copii în ochii cărora nu se mai citea nimic, care trăiau pe altă lume, muți, pierduți... Copii a căror boală era, parcă, o rușine pentru țară și pe care țara-i lăsa să se prăpădească în chinuri groaznice, în condiții infecte, în mizerie. Trist era că printre acești copii fără șanse de recuperare erau aduși și orfani sau copii abandonați, care înțelegeau și conștientizau tot ce se petrecea în jurul lor.
După venirea unor voluntari americani și demonstrația de curaj a unui copil lucid captiv la Siret - care a povestit tot ce se petrecea în spatele geamurilor ferecate cu gratii de fier și care a fost adoptat, împreuna cu frații săi de un psiholog american - spitalul a fost închis, iar copiii au fost mutați într-o altă clădire.
La 23 de ani de la revoluție, apar încă imagini cu copii abandonați care sunt legați de paturi și nu sunt îngrijiți corespunzător. Motivul invocat este, mai mereu, lipsa personalului menit să se ocupe de acești copii - o singură infirmieră are în grijă 20 de suflete. Îmbucurător este că nu mai sunt captivi, că au acea minimă libertate de a se plimba pe-afară, de a vedea și alte lucruri în afară de pereții orfelinatelor. Și totuși, slabe sunt șansele ca acești copii să se integreze în societate. Lipsa personalului atrage după sine și puțin timp acordat fiecărui copil în parte, educației lui, afecțiunii și atenției de care are nevoie încă de mic. Copiii se fac mari și ajung să fie plimbați dintr-un centru pentru persoane cu dizabilități în altul. Deși problemele și lipsurile sunt cunoscute, nimeni nu face nimic pentru rezolvarea lor.
Am plâns la fiecare cadru surprins în acea închisoare a morții de la Siret și parcă nu-mi venea să cred că pot exista asemenea nenorociri și că, în doze infinit mai mici, se perpetuează în secolul XXI, în țara mea. România e ocupată cu milioane de scandaluri false, care atrag atenția de la lucrurile cu adevărat importante și care îi acoperă pe cei care conduc țara după bunul plac, nu în interesul cetățenilor. Așa ajungi să urăști, chiar dacă nu vrei să simți ura, niște oameni care au puterea să facă ceva, dar nu fac. Se culcă liniștiți, cu mintea limpede, fără nicio remușcare. Cum să nu-i urăști? Ajungi să te urăști și pe tine, fiindcă, deși ai vrea din toată inima, nu ai cum să ajuți...
Ce bine-ar fi dacă, în loc să ne ascundem imperfecțiunile, am încerca să creăm perfecțiune.
Foto: http://www.ggbcf.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu