Am întâlnit un om frumos!

     Azi am avut șansa și onoarea să stau de vorbă cu Mircea Rădulescu, o legendă a fotbalului românesc, jucător la Sportul Studențesc, antrenor al echipei naționale de fotbal a României, selecționer în Siria, Algeria și Egipt, profesor universitar și director al Școlii Federale de Antrenori de fotbal, în prezent, fondator al Academiei de fotbal Mircea Rădulescu din Voluntari. Un om minunat, a cărui poveste de viață, cu suișuri și coborâșuri, am ascultat-o și alături de care nu știu când au trecut aproape două ore. Un om cu darul povestirii, care te face să te implici în trăirile sale și să-i simți emoțiile pe care amintirile trecute i le stârnesc. Un om de la care am primit un sfat pe care mai nimeni nu-l aplică în ziua de astăzi: ”Oricât de mare ai ajunge în viață, să nu te gândești niciodată că ești prea important.” Un om care a recunoscut că norocul și lucrurile bune au fost de partea lui, dar care nu a lăsat niciodată aceste lucruri să-i schimbe caracterul. Un om deschis, care a povestit cu zâmbetul pe buze, fără rezerve, întâmplări din propria-i viață și care ne transmite tuturor un mesaj important: ”Fiecare trebuie să aibă un țel, o filosofie de viață..”. Noi trebuie să luptăm pentru țelul nostru, doar așa putem fi fericiți. Un om care are mândria de a fi contribuit la dezvoltarea ”Generației de Aur” a fotbalului românesc și a cărui semnătură stă pe certificatele de antrenor ale unor nume precum Gheorghe Hagi și Laurențiu Reghecampf. Un om alături de care mi-am spus odată în plus că nu regret alegerea de a deveni jurnalist. Sunt atât de multe lucruri neștiute în jurul nostru, că nu există timp să le aflăm pe toate. Dar, atât cât pot eu, aș vrea să dăruiesc aceste ”povești” oamenilor. Așa cum a spus domnul Rădulescu: ”În viață nu vei obosi niciodată dacă vei face ceea ce-ți place.” 

România nepăsării

Azi-noapte n-am avut somn și, din întâmplare, am ajuns să mă uit la o înregistrare a emisiunii În premieră cu Carmen Avram: „Lungul drum spre casă”. Nu știu nici acum dacă-mi pare bine sau rău că m-am oprit din butonat. Reportajul a cuprins, printre altele, situația din vremea comunistă a copiilor internați la Spitalul de Copii Neuropsihici de la Siret sau, mai bine spus, „lagărul de copii” de la Siret. 

În acest spital al statului, menit să ofere condiții potrivite de trai pentru niște copii cu handicap psihic, irecuperabili, se derula o exterminare în masă a acestora. Înregistrările de-atunci surprind copii anemici, rupți de lume, care se clatină în față și-n spate, agonizând pe paturile murdare, legați de mâini și de picioare cu zdrențe. Copii murdari, înfometați și triști, care învățaseră să trăiască cu teamă - teama de a nu fi violați și bătuți de ceilalți. Copii în ochii cărora nu se mai citea nimic, care trăiau pe altă lume, muți, pierduți... Copii a căror boală era, parcă, o rușine pentru țară și pe care țara-i lăsa să se prăpădească în chinuri groaznice, în condiții infecte, în mizerie. Trist era că printre acești copii fără șanse de recuperare erau aduși și orfani sau copii abandonați, care înțelegeau și conștientizau tot ce se petrecea în jurul lor.

După venirea unor voluntari americani și demonstrația de curaj a unui copil lucid captiv la Siret - care a povestit tot ce se petrecea în spatele geamurilor ferecate cu gratii de fier și care a fost adoptat, împreuna cu frații săi de un psiholog american - spitalul a fost închis, iar copiii au fost mutați într-o altă clădire. 

La 23 de ani de la revoluție, apar încă imagini cu copii abandonați care sunt legați de paturi și nu sunt îngrijiți corespunzător. Motivul invocat este, mai mereu, lipsa personalului menit să se ocupe de acești copii - o singură infirmieră are în grijă 20 de suflete. Îmbucurător este că nu mai sunt captivi, că au acea minimă libertate de a se plimba pe-afară, de a vedea și alte lucruri în afară de pereții orfelinatelor. Și totuși, slabe sunt șansele ca acești copii să se integreze în societate. Lipsa personalului atrage după sine și puțin timp acordat fiecărui copil în parte, educației lui, afecțiunii și atenției de care are nevoie încă de mic. Copiii se fac mari și ajung să fie plimbați dintr-un centru pentru persoane cu dizabilități în altul. Deși problemele și lipsurile sunt cunoscute, nimeni nu face nimic pentru rezolvarea lor. 

Am plâns la fiecare cadru surprins în acea închisoare a morții de la Siret și parcă nu-mi venea să cred că pot exista asemenea nenorociri și că, în doze infinit mai mici, se perpetuează în secolul XXI, în țara mea. România e ocupată cu milioane de scandaluri false, care atrag atenția de la lucrurile cu adevărat importante și care îi acoperă pe cei care conduc țara după bunul plac, nu în interesul cetățenilor. Așa ajungi să urăști, chiar dacă nu vrei să simți ura, niște oameni care au puterea să facă ceva, dar nu fac. Se culcă liniștiți, cu mintea limpede, fără nicio remușcare. Cum să nu-i urăști? Ajungi să te urăști și pe tine, fiindcă, deși ai vrea din toată inima, nu ai cum să ajuți... 

Ce bine-ar fi dacă, în loc să ne ascundem imperfecțiunile, am încerca să creăm perfecțiune.

Foto: http://www.ggbcf.org

O scrisoare, altfel

Pisicuțele mele,

Vă scriu acum, când mă gândesc la voi cu toată mintea, când mi-e tare dor de voi, să vă strâng în brațe și să vă simt căldura. Vreau să știți cât de fericită sunt când veniți să mă întâmpinați la poartă ori de câte ori simțiți că vin la voi... Cei care n-au avut vreodată o mâță sau un animăluț nu vor înțelege ce înseamnă această plăcere sufletească. Inima mi-e plină de iubire pentru voi, căci voi știți să-mi arătați dragostea voastră zi de zi, neîncetat, prin orice gest și prin fiecare privire. Iubesc momentele în care sunt doar eu cu voi și vă culcușiți cu grijă lângă mine, încălzindu-mi inima și corpul cu blănița voastră pufoasă și aducându-mi liniștea cu torsul vostru molipsitor. 

Ați crescut sub ochii mei și-mi sunteți copii. Copiii mei mustăcioși și deștepți. Mă uimiți în fiecare zi cu deșteptăciunea voastră; cum țineți voi minte toate locurile din casă, cum știți că mâncarea stă în mașinăria aia mare și albă numită frigider și v-așezați tacticos în fața ei, cerșind. Sunteți atât de amuzante când faceți asta! 

E atât de greu când trebuie să plec de lângă voi. Mi se rupe sufletul când vă las în urmă și ies pe poartă, mă urc în mașină și plec... Voi rămâneți, credincioase, în curtea copilăriei mele, de unde n-aș fi plecat nicicând, dar sunt nevoită să o fac. Mă așteptați acolo, cu aceeași bucurie și cu aceleași lucruri minunate, pe care mi le oferiți fără ezitare.

Vă iubesc și-mi pare rău că nu pot să fiu tot timpul lângă voi...

...Câtă fericire îți pot oferi niște suflete curate, nevinovate; o fericire pe care oamenii nu ți-o pot oferi, oricât ar încerca; o altfel de fericire.

...Pentru Negri, Stamate, Lungu, Titel, Bubu (Florică), Albert și Păpușa, care încă sunt lângă mine.

...Pentru Missa, Motzoka, Kitty, Freddy, Tessa, Toby, Gălbeoru, Aurică, Blonda, Furnica, Negruțu și Sița, care nu mai sunt aici, dar vor rămâne mereu în sufletul meu :)

Față în față cu Cecelia Ahern

”Merg să o văd!” Asta a fost reacția mea când o prietenă bună mi-a dat vestea că vine în România pentru a-și promova noul roman, ,,O sută de nume”. Era cât pe ce să ratez șansa de a o întâlni, dar am reușit! Cecelia Ahern, autoarea bestsellerului mondial ”P.S. Te iubesc” și a altor romane de succes, a venit azi în sala de lectură a Facultății de Litere, la o întâlnire cu studenții Universității București. 

Jurnalist de profesie, Cecelia a scris de mică poezii, povești, a ținut un jurnal, dar nu s-a gândit că va ajunge la 21 de ani să fie cunoscută în toată lumea cu primul ei roman: ”P.S. Te iubesc”. 

Așa cum mi-am imaginat, citindu-i toate cărțile, Cecelia e o femeie plină de viață, veselă, care emană energie pozitivă. Ne-a vorbit despre „sursa” ei principală de inspirație - sufletul - și ne-a spus că, din punctul ei de vedere, pentru a deveni un bun scriitor și pentru a fi mândru de munca ta, trebuie să scrii din inimă și să-ți regăsești propria persoană, sub diferite forme, în paginile cărții. Așa a făcut ea. Veselia ei, spiritul tânăr și optimismul se regăsesc în fiecare poveste pe care a împărtășit-o cu noi. 

M-am simțit mai apropiată de ea când l-a menționat printre autorii ei preferați pe Mitch Albom, cel al cărui roman „Încă o zi...” este cartea mea de suflet. 

Mândria faptului că avem gusturi comune m-a făcut să zâmbesc. Ochii ei albaștri și fața de copil, mi-au oferit o după-amiază frumoasă, în care mi s-a împlinit un vis. E minunat să cunoști oameni frumoși, ale căror povești te-au emoționat până la lacrimi sau te-a făcut să zâmbești! Cecelia Ahern este una dintre aceste persoane, care nu-ți înșală așteptările, ci se dovedește a fi exact așa cum ți-o imaginai. Este exemplul pur de plăcere și devotament ale unui individ pentru munca sa. Recomand cu căldură romanele ei și abia aștept să-l citesc pe cel mai recent :) 

Îți mulțumesc, Arina, pentru că ți-ai adus aminte cât de mult îmi place Cecelia Ahern!

Românii și moartea - cei mai buni prieteni

Propun să se faca un referendum pentru introducerea pedepsei capitale în cazul violatorilor, pedofililor, criminalilor. Aici se baga cineva cu voturi pro? Sau pentru oameni - care au conștiință, gândesc, vorbesc, nu acționează din instinct - există scuze? România e din ce în ce mai aproape de a deveni o cauză pierdută, dacă nu cumva a devenit deja și sunt eu prea optimistă... Noi vrem moarte, sânge, masacru! Asta ne reprezintă pe noi, asta avem în cap, asta cerem! Nu degeaba suntem singurul popor european care și-a omorât conducatorul (unde mai pui că asta s-a întamplat în ziua de Crăciun!). A nu se interpreta greșit, dar cred că de-asta ne merge așa bine, că am găsit soluții minunate pentru toate problemele noastre... Și mai vrem să fim priviți cu ochi buni în lume... Halal speranță! O să ne îngropam aici, uitați de lume pentru totdeauna... Aaa, și hai să încercăm să nu mai dăm vina doar pe guvernanți! E vina noastră, a tuturor! Cine i-a votat pe aștia? Cine? Tu! Tu, cel care ceri acum moarte! Gândiți, oameni buni, gândiți! Românul s-a învățat să primească informații gândite de alții, creierul lui e mort!

Voi nu vedeți că ni se atrage atenția în toate modurile posibile de la probleme care au stârnit deja controverse. Vorbesc despre proiectul Roșia Montană și alte lucruri care se întâmplă în umbră... 

E o tragedie! Dumnezeu să-l ierte pe acel copil! Problema câinilor maidanezi trebuie rezolvată, dar NU AȘA! Dacă în cazul unui animal aplicăm ”Moarte pentru moarte!”, să aplicăm asta și în cazul oamenilor! Suntem în stare? Nu... criminalii au drepturi... Bunica are drepturi, nu e trasă la răspundere... Mama apare la televizor și dă interviuri în timp ce copilul ei e la capelă... Lucrurile astea nu le mai discută nimeni, nu le mai vede nimeni...

Am încercat să mă abțin, dar n-am mai putut. La urma urmei, suntem liberi să facem orice - NOI, OAMENII. Sper să ne trezim și noi într-o bună zi și să facem lucrurile cu cap, să gândim, nu să ne lăsăm manipulați.

Știu că voi fi înjurată, blestemată, condamnată... Așa cum am spus, problema câinilor trebuie rezolvată, pe cale pașnică! Eu spun NU eutanasierii! Gândește și tu mai adânc înainte să iei o decizie!  

Uităm să trăim...

Viața noastră-i așa de scurtă și agitată. Să ne gândim la prezent, fără planuri nesfârșite pe care să nu le putem duce la bun sfârșit. ”Frumusețea prezentului este singura frumusețe.” Dar ce fac oamenii? Se lasă purtați prin viață de viitorul imaginat în minte și uită să mai trăiască frumusețea momentului prezent. Uită de fericire, uită să privească o floare și să o admire. Lucrurile mărunte care pot bucura sufletul devin pentru ei niște nimicuri, ignorate întreaga viață, regretând în final că n-au trăit destul...

Să ne păstrăm sufletul de copil, să ne bucurăm de picăturile de ploaie, de vântul care suflă de parc-ar vrea să ne alunge supărările, de soare și stele, de familie și prieteni. Să profităm de timpul pe care-l avem ca să fim veseli, optimiști, dezinvolți. Să nu ne mai pese de ceea ce spun alții despre noi și să zâmbim, încercând să găsim acea liniște care ne va face să spunem că suntem împliniți.

”Încetinește... și bucură-te de viață! Mergând prea repede, nu numai că nu mai poți urmări peisajul vieții, dar nu mai știi unde mergi și de ce.” - Eddie Cantor

Ai grijă de sufletul tău și oferă-i pacea de care are nevoie. Fii liber și prețuiește prezentul! Fii fericit acum, nu mâine, pentru că mâine poate nu va exista!

Amintiri... de dor

Fiecare avem un loc în care ne simțim cel mai bine: liberi, împliniți, liniștiți... Unde pacea ne indundă sufletul și suntem într-adevăr fericiți. Colțul meu de rai e curtea bunicilor de la Ghirdoveni. Curtea în care am crescut și unde-am stat toată copilăria mea. Sunt îndrăgostită de fiecare fir de iarbă, de fiecare pietricică, de toate lucrurile și ființele care-și găsesc locul aici... Amintirile care-mi inundă mintea ori de câte ori intru pe poartă sunt minunate și amare în același timp. Minunate pentru că-mi dau seama că am fost un copil norocos, un copil din acela care are libertatea să învețe singur, să descopere, să fie fericit! Amare pentru că-mi dau seama că cea mai strălucitoare lumină din curtea asta s-a stins...

Femeia alături de care am făcut primii mei pași, alături de care am râs, am plâns, de la care-am mâncat cele mai bune prăjituri și cea mai bună mâncare, care m-a învățat să fiu om și m-a format așa cum sunt acum, a dispărut... într-o clipă, așa cum se usucă o picătură de apă. Sufletul mi-e amar că nu i-am spus atâtea lucruri pe care mi-aș fi dorit să i le spun. Mamaia mea, căci despre ea e vorba, era o femeie sprintenă, cu o privire ageră care te urmărea pretutindeni. Nu stătea locului o clipă. Am iubit-o și o voi iubi întotdeauna pentru bunătatea ei și pentru că a știut întotdeauna să mă facă să fiu fericită. Îmi amintesc că nu-i plăceau deloc pisicile, dar pentru mine a acceptat să păstrăm un pisoi și ”familia” s-a mărit în fiecare an. După un timp, cu mintea de copil, am crezut că începuse să le îndrăgească și ea, dar acum îmi dau seama că, de fapt, mulțumirea ei era să mă vadă pe mine zâmbind. 

Renunțam la orice să stau la ea, să dorm cu ea, să-i simt mângâierea în fiecare seară. Să-i aud vocea. Ce n-aș da să o mai aud o dată... Să îmi mai poată spune, așa, cu sufletul plin de bucurie, cât de mult mă iubește. Cuvintele alea mă făceau să zbor, erau încărcate cu o emoție molipsitoare. Se spune că bunicii își privesc nepoții ca pe proprii copii. Pot confirma că am simțit lucrul ăsta. Eu am două mame. 

Au trecut șase ani, dar imaginea ei e aceeași în mintea mea. N-am să-i uit niciodată privirea, vocea, mirosul, părul mătăsos, iubirea... N-am să mă mai simt vreodată atât de ocrotită cum mă simțeam alături de ea. N-o să mai am parte de o mângâiere ca a ei. Mamaie a fost îngerul meu păzitor pe Pământ și știu că mă păzește în continuare, chiar dacă nu o mai văd... Este și va fi mereu în sufletul meu, suflet în care am să port veșnic regretul că n-am stat cu ea atât cât ar fi trebuit, că nu am fost acolo, să o țin de mână, când a plecat.  

Din fiecare lucru care ni se întâmplă, fie el bun sau rău, învățăm câte ceva. Eu am pierdut-o pe ea, dar am învățat că adevărata iubire nu ți-o poate lua nimeni și că am fost norocoasă să am lângă mine cel mai bun om de pe Pământ!