Uităm să trăim...

Viața noastră-i așa de scurtă și agitată. Să ne gândim la prezent, fără planuri nesfârșite pe care să nu le putem duce la bun sfârșit. ”Frumusețea prezentului este singura frumusețe.” Dar ce fac oamenii? Se lasă purtați prin viață de viitorul imaginat în minte și uită să mai trăiască frumusețea momentului prezent. Uită de fericire, uită să privească o floare și să o admire. Lucrurile mărunte care pot bucura sufletul devin pentru ei niște nimicuri, ignorate întreaga viață, regretând în final că n-au trăit destul...

Să ne păstrăm sufletul de copil, să ne bucurăm de picăturile de ploaie, de vântul care suflă de parc-ar vrea să ne alunge supărările, de soare și stele, de familie și prieteni. Să profităm de timpul pe care-l avem ca să fim veseli, optimiști, dezinvolți. Să nu ne mai pese de ceea ce spun alții despre noi și să zâmbim, încercând să găsim acea liniște care ne va face să spunem că suntem împliniți.

”Încetinește... și bucură-te de viață! Mergând prea repede, nu numai că nu mai poți urmări peisajul vieții, dar nu mai știi unde mergi și de ce.” - Eddie Cantor

Ai grijă de sufletul tău și oferă-i pacea de care are nevoie. Fii liber și prețuiește prezentul! Fii fericit acum, nu mâine, pentru că mâine poate nu va exista!

Amintiri... de dor

Fiecare avem un loc în care ne simțim cel mai bine: liberi, împliniți, liniștiți... Unde pacea ne indundă sufletul și suntem într-adevăr fericiți. Colțul meu de rai e curtea bunicilor de la Ghirdoveni. Curtea în care am crescut și unde-am stat toată copilăria mea. Sunt îndrăgostită de fiecare fir de iarbă, de fiecare pietricică, de toate lucrurile și ființele care-și găsesc locul aici... Amintirile care-mi inundă mintea ori de câte ori intru pe poartă sunt minunate și amare în același timp. Minunate pentru că-mi dau seama că am fost un copil norocos, un copil din acela care are libertatea să învețe singur, să descopere, să fie fericit! Amare pentru că-mi dau seama că cea mai strălucitoare lumină din curtea asta s-a stins...

Femeia alături de care am făcut primii mei pași, alături de care am râs, am plâns, de la care-am mâncat cele mai bune prăjituri și cea mai bună mâncare, care m-a învățat să fiu om și m-a format așa cum sunt acum, a dispărut... într-o clipă, așa cum se usucă o picătură de apă. Sufletul mi-e amar că nu i-am spus atâtea lucruri pe care mi-aș fi dorit să i le spun. Mamaia mea, căci despre ea e vorba, era o femeie sprintenă, cu o privire ageră care te urmărea pretutindeni. Nu stătea locului o clipă. Am iubit-o și o voi iubi întotdeauna pentru bunătatea ei și pentru că a știut întotdeauna să mă facă să fiu fericită. Îmi amintesc că nu-i plăceau deloc pisicile, dar pentru mine a acceptat să păstrăm un pisoi și ”familia” s-a mărit în fiecare an. După un timp, cu mintea de copil, am crezut că începuse să le îndrăgească și ea, dar acum îmi dau seama că, de fapt, mulțumirea ei era să mă vadă pe mine zâmbind. 

Renunțam la orice să stau la ea, să dorm cu ea, să-i simt mângâierea în fiecare seară. Să-i aud vocea. Ce n-aș da să o mai aud o dată... Să îmi mai poată spune, așa, cu sufletul plin de bucurie, cât de mult mă iubește. Cuvintele alea mă făceau să zbor, erau încărcate cu o emoție molipsitoare. Se spune că bunicii își privesc nepoții ca pe proprii copii. Pot confirma că am simțit lucrul ăsta. Eu am două mame. 

Au trecut șase ani, dar imaginea ei e aceeași în mintea mea. N-am să-i uit niciodată privirea, vocea, mirosul, părul mătăsos, iubirea... N-am să mă mai simt vreodată atât de ocrotită cum mă simțeam alături de ea. N-o să mai am parte de o mângâiere ca a ei. Mamaie a fost îngerul meu păzitor pe Pământ și știu că mă păzește în continuare, chiar dacă nu o mai văd... Este și va fi mereu în sufletul meu, suflet în care am să port veșnic regretul că n-am stat cu ea atât cât ar fi trebuit, că nu am fost acolo, să o țin de mână, când a plecat.  

Din fiecare lucru care ni se întâmplă, fie el bun sau rău, învățăm câte ceva. Eu am pierdut-o pe ea, dar am învățat că adevărata iubire nu ți-o poate lua nimeni și că am fost norocoasă să am lângă mine cel mai bun om de pe Pământ!

Adevărat... prieten

E o curte mică, plină de buruieni. O casă care stă să pice face umbră peticului de pământ înconjurat de uluci prinse unele de altele cu sârmă. Lângă poartă își apleacă ramurile un vișin bătrân. Ușa de la casă e deschisă, geamurile-s sparte...

O curte părăsită în care-a stat până acum doi ani nea Ionel, un bărbat la vreo 65 de ani, care-avea patima alcoolului. Soția-i murise și, rămas singur, omul nu s-a mai îngrijit de casă și de curte. Mânca rar și bea mult. Nu-l găseai niciodată treaz, să poți sta de vorbă cu el. Cu toate astea, nu l-am putut condamna niciodată pe omul ăsta... Îl salutam ori de câte ori îl întâlneam pe uliță. Mulți oameni îl ocoleau, spunând că-i nespălat, bețiv, că are cine știe ce boală. Se foloseau de el când aveau de lucru la câmp sau prin curte. Și-apoi îl uitau. O vecină-i mai ducea când și când de mâncare. În rest, mânca pâine goală.

Vă întrebați de ce am respectat un asemenea om? E simplu. Indiferent că nu mai judeca limpede, că umbla de colo colo fără rost, nea Ionel avea o inimă mare. Iubea animalele. Avusese mereu câteva pisici și-un câine, care-l iubeau și de care, așa sărac cum era, avea grijă și nu le lăsa niciodată fără o coajă de pâine. L-am văzut de câteva ori când venea de la alimentară cu pâine și o dădea pe toată lor. Câinele, care, ori de câte ori nea Ionel nu se întorcea acasă, ieșea din curte și mergea să-l caute. Când îl găsea, căzut pe lângă vreun gard, se oprea și se culca lângă el. Aștepta să se trezească și porneau amândoi spre casă. L-am văzut odată pe bărbat luând cățelul în brațe și spunându-i cu voce tare: ”Mă, prostule! Prostule!”. Atunci se simțea bucuria în glasul lui, când avea animalele aproape.

După ce-a murit nea Ionel, sora lui a plecat în grabă și nu i-a păsat de curte sau de animale. A lăsat poarta deschisă și le-a spus vecinilor să lase câinele să plece. Pisicile-au murit curând după nea Ionel. Cățelul ieșea când și când din curte, dar intra la loc, nu voia să plece. Niște vecini îi dădeau de mâncare, că le era milă de el...

Și totuși, curtea e părăsită? Nu, nu e! Ursu (așa l-au botezat vecinii) e tot acolo. N-a vrut să plece. A rămas în locul în care a crescut și stă, mândru, la umbra vișinului, așteptându-l parcă pe nea Ionel. Îi dau și eu de mâncare. Se ridică imediat în picioare și dă din coadă, privindu-mă fix în ochi. S-a obișnuit cu mine și parcă știe că trebuie să mă duc la el.

Ursu ne dovedește că și animalele gândesc, că știu și simt că sunt iubite și vor să-și arate recunoștința. De ce n-a plecat până acum? Au trecut doi ani. Poate să iasă oricând, să fugă, să caute altă familie... N-o face. Își păzește cu mândrie curtea și se bucură ori de câte ori cineva își aduce aminte de el.

Bucuria vieții poate veni de oriunde, din orice lucru mărunt! Avem ceva de învățat la fiecare pas... Trebuie doar să ne facem timp să ascultăm, să privim, să învățăm!

Miros de tei... Amintiri frumoase. Un om minunat.

Când m-am trezit de dimineață, toată camera mirosea a flori de tei. Da, au inflorit teii și gândul îmi zboară inevitabil la Iași... Iașul cu străzile lui pline de miros de ”dragoste și fericire”. Îmi amintesc de parc-a fost ieri vara în care mă plimbam și admiram uimită Copoul... Copoul, cu teii lui bătrâni, care-au fost martorii atâtor povești frumoase de iubire... Cred că iubeam Iașul de dinainte să-l vizitez. Imaginea perfectă a acestui oraș îmi fusese conturată în minte de unul dintre cei mai frumoși oameni din viața mea: profesorul meu de română din generală, Tudor Gherghișan. Făcuse facultatea la Iași, și fiecare vorbă îi aducea aminte de acest loc. Toate cuvintele pe care le rostea în poveștile lui despre Iași erau pline de fericire și nostalgie. Nu obosea niciodată să ne încânte și să ne amuze cu amintirile lui. Câteodată stau și mă gândesc că a făcut-o intenționat, că voia cu orice preț să mai simtă și altcineva ceea ce simțea el și că eu am fost victima lui. Dar nu-mi pare rău. Aștept cu nerăbdare și teamă ziua în care o să mă întorc la Iași. Cu nerăbdare pentru că mi-e dor de liniștea și frumusețea care te-nconjoară din toate părțile. Cu teamă fiindcă nu știu dacă o să mai găsesc aceeași bucurie în sufletul meu, bucuria pe care-o simțeam la 15 ani... Și totuși, mirosul ăsta amețitor de flori de tei și felul în care-mi bate inima când mă gândesc la zilele petrecute acolo, vocea și cuvintele domnului Gherghișan care-s încă prea vii în mintea mea, îmi contrazic gândurile astea pesimiste și mă fac să spun: ”Mi-e dor de tine, Iașule! Mi-e dor de ireala ta putere de a răspândi iubire și fericire pretutindeni!”